Angels never fade away...

In cimitir era asa de liniste, o liniste apasatoare ce imi inunda timpanele. M-am asezat pe vine in fata mormantului fratelui meu mai mic. Ma gandeam la clipele petrecute impreuna cand eram mai mici, si...desigur, la cuvintele ce nu i le-am spus niciodata. Ma tot intrebam de ce a trebuit sa moara tocmai el si nu eu. Imi venea sa imi dau pumni in cap, era numai vina mea ca murise, fusesem de fata si nu facusem absolut nimic ca sa il ajut. As fi dat orice sa fi putut da timpul inapoi, dar din pacate nu puteam schimba trecutul.

Aseza un buchet de flori pe un mormant, priviindu-l usor melancolica. Incepu sa planga ca un copil mic

M-am uitat in spate deoarece auzisem pe cineva. Sincer, nu prea imi pasa asa de mult. Eram prea trist, prea nervos. Defapt nici eu nu stiam cum ma simteam atunci. Tot ce stiam era ca vroiam sa fiu singur, imi umblau prin minte niste ganduri sinucigase. Desi stiam ca nu era bine....

Se aseza pe iarba, priviind cerul.Isi sterse lacrimile, strangandu-si picioarele la piept. Incerca sa nu dea atentie la nimic.

Am scos o tigara gandindu-ma la cat de tampit eram. Fratele meu murise, si eu ma purtam ca un jeg. Jurasem ca ma voi lasa de droguri, dar nu reusisem sa o fac. Imi era sila de mine, ajunsesem sa ii urasc pe toti cei din jurul meu, devenisem rece...si toate astea din cauza lor, a drogurilor care nu faceau altceva decat sa ma distruga pe mine si pe cei din jur. Nu ma mai recunosteam, refuzam sa cred ca ala eram chiar eu.

Incepu sa alerge. Pur si simplu avea nevoie sa faca ceva. Inchise ochii, stiind ca se va ciocni de cineva.

Mi-am intors capul auzind niste pasi repezi in spatele meu. Era Irma care alerga printre morminte. M-am uitat la ea sperand ca avea sa ma vada si sa se opreasca; nu aveam chef sa alerg prin cimitir.

Simti vag un miros de tigara. Se opri, uitandu-se buimaca in jur. Il observa pe Will. Se misca cu greu pana la el.

Mi-am intors privirea spre fata.
-Buna. am spus intorcandu-mi privirea din nou spre mormant.

Dadu din cap in semn de salut, ducandu-si mana la ochi, apoi lasand-o pe langa corp.

Mi-am sters cu degetul mare lacrima ce statea sa cada. Nu imi placea sa fiu vazut plangand.

-Esti bine? intreba rozalia, asezandu-se pe iarba.

Chiar conta daca eram bine sau nu? Chiar ii pasa de mine? Am ridicat din umeri lasand capul in jos.
-Nu stiu. am murmurat incet.

-Nu prea ai chef de vorba... murmura, priviindu-l

-Nu e chestia de chef dar, sincer ma simt ca un jeg. am spus uitandu-ma la ea.

-Adica? intreba, insa isi dadu seama ca poate nu trebuia sa zica asa ceva

Am oftat incet uitandu-ma in alta parte.
-Tu nu vezi cum sunt? Ma droghez ca tampitul desi i-am promis fratelui meu , inainte de a muri, ca ma voi lasa. Nu ma mai recunosc deloc.

Se ridica si merse in spatele lui. Il inconjura cu bratele.
-Calmeaza-te... Sunt sigura ca poti scapa de ele

Am ras sarcastic. Era imposibil sa ma pot lasa. Incercasem de cand murise fratele meu, mai exact de vreo 4 luni sa ma las dar tot nu reusisem.
-Nu voi scapa, sunt sigur. Si in plus, de ce iti pasa asa mult de mine?! am intrebat-o uitandu-ma la ea.
Nu eram obisnuit sa fiu prea apropiat de oameni...

-Pur si simplu imi pasa. Nu ma intreba de ce, in momentul asta nu pot gasi un motiv.
"Asta a sunta ciudat"

Am incercat sa schitez un zambet, dar muschii nu au cooperat decat pentru o fractiune de secunda.
-Oricum, ma gandesc ca daca nu ma voi lasa de droguri voi muri. Asa ar fi cel mai bine pentru toti. am spus incet, pentru a nu fi auzit de catre fata.

Auzi doar ultima fraza. Se incrunta.
-Va fi bine pentru tine. Dar ceilalti?
"Deja ma ingrijorez pe mine insami."

Am ridicat din umeri apoi am spus:
-Nu cred ca mi-ar duce cineva lipsa.

-Eu da. mormai, dandu-i drumul. Cazu in fund

M-am uitat la ea apoi am sarutat-o scurt. M-am uitat la ea dandu-i cu mana bretonul roz din ochi.